Un subiect mai sensibil: Cum ne afectează endometrioza relațiile de cuplu?

Cum ne afectează endometrioza relațiile de cuplu?

Endometrioza este o afecțiune dificilă, care ne afectează nu doar sănătatea fizică, ci și starea emoțională și relațiile cu cei din jur. Multe dintre noi ne-am confruntat cu dificultăți în a împăca cerințele acestei boli cu relațiile noastre, fie că vorbim despre partener, familie sau chiar mediul de lucru. Endometrioza este departe de a fi un „partener” prietenos, iar viața cu această afecțiune poate fi extrem de solicitantă, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional.

 

Adela, psiholog și #EndoWarrior, împărtășește din experiența ei și oferă sfaturi practice despre cum să păstrăm o dinamică sănătoasă în cuplu, chiar și atunci când trăim cu endometrioza:

 

„Voi încerca să răspund la cât mai multe dintre preocupările voastre legate de durere și să vă ofer sfaturi utile pentru a le gestiona eficient. Am întâlnit multe cazuri dificile, în care, din păcate, nu au existat soluții, așa că îmi propun să vă arăt cum să evitați situațiile ireversibile.

 

Din nefericire, odată cu apariția durerii și a stării de rău, încep să apară și problemele în cuplu, familie, la locul de muncă și în societate. Mai grav este că, până ajungem să primim un diagnostic și să înțelegem cu ce ne confruntăm, poate trece foarte mult timp. Aici apare frustrarea și întrebarea: ‘Ce este în neregulă cu mine?’

 

După ce primim diagnosticul, apar și problemele financiare. În multe țări, din păcate, nu există un sistem de decontare pentru această boală, iar pentru toate cheltuielile (consultații, investigații, analize, medicamente, operații), trebuie să plătim din buzunar. Acest lucru duce adesea la alte discuții și tensiuni în familie sau cu partenerul.

 

Pe lângă toate acestea, pentru că resimțim durere în timpul actului sexual, precum și sângerări și anxietate asociate, boala ne face să ne pierdem apetitul sexual, ceea ce duce uneori la o distanțare de partener.

 

Cred că acesta este cel mai mare obstacol cu care ne confruntăm. Chiar dacă ne dorim să nu fie așa și chiar dacă ne iubim partenerul, pur și simplu nu putem face față fizic. În loc să ne bucurăm de moment, suntem tensionate, anxioase și simțim durere. Cum am putea să ne simțim bine dacă fiecare mișcare doare? Și cum să nu fim anxioase, când încercăm să ascundem că suferim?

 

Din punct de vedere emoțional, ne simțim vinovate, neînțelese, furioase și nu înțelegem ce ni se întâmplă.

 

Adevărul este că, dacă nici noi nu înțelegem ce se întâmplă cu noi, de ce am aștepta ca partenerul nostru să înțeleagă? Nu credeți că ar fi mai ușor pentru amândoi dacă am avea o discuție deschisă în care să îi explicăm ce simțim și să nu ne mai ascundem durerea? Este foarte important ca, atunci când durerea își face loc în viața noastră, să nu ne ascundem și să vorbim cu partenerul despre tot ceea ce ne frământă, pentru ca el să înțeleagă prin ce trecem.

 

Un alt lucru important este ca, dacă suntem dispuse (și dacă și el este dispus), să îl implicăm în toate aspectele legate de boală: să îl informăm despre diagnostic, să îi povestim despre programările la medic și despre cum ne simțim. Bărbații au uneori nevoie să simtă că ne pot proteja și ajuta, iar acest lucru îl va face să înțeleagă mai bine prin ce trecem. Până la urmă, suntem un cuplu „la bine și la greu”, nu? Deci trebuie să încetăm să ne ascundem durerea și să vorbim despre ea.

 

Un alt subiect sensibil în relațiile de cuplu este cel legat de dorința de a avea un copil. Chiar dacă nu avem încă unul, cu siguranță ne dorim. În această privință, endometrioza nu ne este de ajutor, ba dimpotrivă, ne pune piedici.

 

Așa cum v-am mai povestit, eu am trecut prin trei fertilizări in vitro. Mi-am dorit ca soțul meu să fie implicat, așa că i-am permis să se documenteze și să afle tot ce presupune această procedură. Am făcut asta pentru ca el să se simtă parte din proces, dar și ca să scap de un stres suplimentar. Și, din punct de vedere al informării, s-a descurcat impecabil.

 

Știu că drumul este greu și că, din păcate, uneori nu duce nicăieri. Ne lovim de eșecuri, de durere sufletească, de visuri spulberate și de bani pierduți… dar cred cu tărie că, dacă parcurgem acest drum împreună, este mai ușor și putem să ne sprijinim reciproc. Am pierdut o sarcină obținută prin FIV la 14 săptămâni, iar celelalte două proceduri au eșuat. A fost cumplit, dar trebuie să înțelegem că nu doar noi pierdem, ci și partenerii noștri. Ei simt o durere imensă pentru că nu am reușit sau pentru că nu putem avea un copil. Uneori, cred că pentru ei este și mai greu, pentru că nu au control asupra situației. Ar vrea să ne ajute, dar nu știu cum, și simt că sunt incapabili să ne susțină. Este și mai greu pentru ei, dar și pentru noi, dacă îi respingem. De aceea, vă sfătuiesc să fiți o echipă până la capăt, și veți vedea că în doi este mai ușor.

 

Ceea ce încerc să spun este că, dacă ne implicăm partenerul în această călătorie alături de endometrioză, va fi mai ușor. Probabil va înțelege mai bine prin ce trecem și ne va susține, pentru că va ști despre ce este vorba. Știu că, din păcate, există cazuri în care unii parteneri aleg să plece, iar acest lucru nu-l putem controla. Dar cred cu tărie că cine este menit să fie alături de noi pe acest drum va rămâne, indiferent de „urcușuri și coborâșuri”, cum spune soțul meu.

 

Așa că, dragi fete, încetați să vă ascundeți durerea, nu o lăsați să vă controleze relația, vorbiți deschis, plângeți dacă simțiți nevoia și permiteți partenerului vostru să vă protejeze și să vă ajute. Și pentru el va fi important să știe că poate fi de folos.

Împreună suntem mai puternici! Nu uitați asta!